Eugenia Popescu

“RFG”-ul din Rahova sau Bronx-ul de pe Dambovita
Eugenia Popescu

“RFG”-ul este un brand. Triunghiul asta - “Rahova- Ferentari-Giurgiului”- este un fel de Bronx de Dambovita. Si clanurile Caran, Duduianu si Camatarii sunt tot un brand. Adevarul despre “RFG” nu are nimic idilic. E o lume mizera, o lume paralela si ostila. Strazile Zabrauti si Pieptanari sunt burse ale drogurilor. Taximetristii nu intra aici nici morti, iar Politia o face cu mare fereala. La ultima descindere, ploua cu euroi, azvarliti de la geamurile ghetourilor. Ca sa nu puna Politia mana pe ei. Ai fi zis ca a cazut bursa din Chicago-ul anilor ’20. Capii numeroaselor bande, mici sau mari, continua sa fure curent din cabluri, sa organizeze retele de prostitutie, sa faca trafic, cu te miri ce si cu de toate, sa imparta potul cu oamenii ministrului David. Oamenii de rand o duc ca vai de capul lor. Dar sunt fericiti. In felul lor. Mai mult etnic. O lume sucara, in care luxul si saracia, delincventa, dar si incercarile de a evada intr-o lume mai buna, umbla brat la brat. Peste 75 la suta din locuitorii acestei zone bucurestene sunt de etnie rroma. Peste 500 de familii locuiesc in Zabrauti. Desi in sondaje, majoritatea au zis ca il vor vota pe Becali, lucrurile n-au stat nici pe departe asa. Poate si pentru ca cei mai multi n-au buletin si nici certificate de nastere. Ziua Nationala a fost pentru “RFG”-ul dambovitean o zi de sambata. Nimic mai mult. Unii au si petrecut. Au pus mese. “Sa traiti si sa haliti sanatosi” s-a zis din capul mesei. Un fel de “Sa traiti bine!”.

La o cinzeaca de rachiu cu Imparatu’ si ai lui
Pe strada Tunsu Petre, la “Jack si Grasanul”, l-am gasit pe nea Anghel, patronul, volubil si rotofei, cu mustata, ochelari cu dioptrii foarte mari si bluza de trening peste camasa. Discuta cu prietenii despre fotbal, desi ar fi fost mai potrivit sa discute despre 1 Decembrie, ca asta ar fi fost “tema” zilei. “Nu dom’ne, nu ne intereseaza. Cum nu ne-au interesat nici alegerile. Pe Vanghelie il intereseaza soarta noastra? Aud?! Pai, atunci! Uite, stau cu prietenarii astia ai mei la o cinzeaca. Si ia-ne cu usurelu’, ca unii din noi suntem din neamu’ lu’ Imparatu”. “Aha, zic eu admirativ, desi habar n-am cine e Imparatu’ de pe strada Tunsu Petre. (Stiu doar ca pe strada asta nu intra nici macar taximetristii, iar Politia cu mare fereala). Vad ca merge, nu de alta, dar nea Anghel se mai imblanzeste, dand raspuns unor intrebari nerostite: “Aici, ce sa fie? Tiganii cu drogurile. Nu mai e ca inainte, sa fie talhari, sa fie hoti. Ca aia cu ceva universitati pe la parnaie sunt pe la Paris, in Spania, in Italia, ce sa mai spun?! Sunt ca furnicile in musuroi. Femei gasesti de toate soiurile – si de calitatea intaia, si mai hartanite. Oamenii de aici poate sa-i ajute cineva, dar sa nu le faca pomeni si parastase, ca in campaniile electorale. Ca omu’ ia pomana si isi vede de treaba. Poate unii s-ar duce la vot, dar n-are acte. N-are certificate de nastere, n-au buletin. Intereseaza pe cineva? Aud? Mai bine le-ar da de munca, ar baga si pe la noi apa sau ne-ar face strazile. Asa, ce sa sarbatorim, neica?, printre sloaie si noroie. Ziua de ieri? Pai, ce ne iese noua? Adica, doar asa, ca vor ei, aia cu tancurile de le-au scos in strada? Pai, noi sarbatorim pe ale noastre. O nunta, un parastas sau, uite, ca acu’ stam la o tuica si ne sarbatorim pe noi. Sau nimic. Zi-i mai, Margaritare, iti sta rachiu-n gat? Uite ca nu-i sta. Hai noroc!”.

“Ia samanta, neamule!”
Pe strada Ileana Cosanzeaza dam de o baba cu scaunelul in fata blocului. Floarea lu’ Oane are corneea ingalbenita si niste dinti aurii, tociti, printre care scuipa coji din semintele pe care le vinde. “Ce zi e astazi? Pai, ce sa fie, maica? Sambata, pacatele mele. O zi in care sper sa castig ceva parale. Ca mai ies smecherii astia in oras si isi vara prin bozonare seminta. Mesteca, scuipa, se mai incalzesc. “Cum merge negotul?”. “Cand asa, cand asa. Cum sa mearga? Ca pe-acilisea. Dar, acum ca intraram in Europa, poate ne-or da si noua mai multi bani. Eu, daca am o pensie mai mare decat este, normal ca nu mai vand seminte. Stau la caldurica si ma uit la televizor. Sa dea la oameni sa munceasca, sa le dea salariu ca sa poa’ sa traiasca, sa fie existenta lor si la copiii lor”, concluzioneaza Coana Floarea, care a auzit de Europa, dar si de Ziua Nationala a Romaniei. “De ziua asta de zisesi adineaura stiu, cum sa nu stiu. Se poate, maica, doar am televizor! E frumos acolo, am vazut eu, pana sa cobor cu scaunelul in fata blocului. Au scos si armata pe strazi, cu pusti si steaguri. E si toti sefii acolo, dar poci eu sa ma duc pana acolo? Nici n-asi avea bani de tramvai, ca-mi trebe de paine si toate alea. Dar nici picioarele nu ma lasa, ca am guta, si nici negotul. Se dusera de pe scara multi. Pentru mine e bine ca
si-au indesat, cum va spusei, bozonarele cu seminta. Iar diseara pleaca si mai multi, la pomul ala mare din Unirii. Bine fac,
ca-s tineri. Auzi, dar nu ti se pare ca parca era mai frumos de 23 August? Sau nu?”

Cu tricolorul la avizier
Gruia de la “6”, fost mapnist pe vremea ailalta, a pus inca de vineri seara un stegulet galben-rosu-albastru la avizierul blocului. Pe la ora 10 a coborat, plin de importanta si pus la tol festiv - cu pufoaica militara, camasa in picouri, cravata albastra si sapca de piele. A deschis usa la administratie, a pus pe masa un stergar tricolor si s-a pus pe asteptat. Si-a pus sapca alaturi, si-a scos pieptenele ala mic si des, si-a aranjat freza, si-a rasucit mustata colilie, a rasucit apoi butonul unui tranzistor, si asta tot vechi, de pe lumea ailalta, si a dat drumul la manele. “Buzele taaale, doua petaaale, cand le aud maaa topesc pe picioaaare”… razbate pana la “8”. “Pentru mine, Ziua Nationala e sfanta. Eu stiu, ca am fost bugetar si acum sunt pensionar. Ce amintiri am, dom’le, ce amintiri! Cum defilam altadata, un-doi, un-doi, dar stii cum?, asa, cu ochii smirna, capul la dreapta, inainteee, mars! Si unu’ si doi’ si unu’ si doi… Acu’ cu tehnica asta americaneasca, soldatul cu ranita nu se mai vede. Pacat!”. Bate cineva la usa. Bate timid. “Intra cumetre. Hai, c-a venit teveu. Lasa, dom’ne, sticla, n-o mai pitula, ca e si ei oameni, e sarbatoare. E Ziua Nationala. Si apoi - zice Gruia, insufletit de ce va sa vina, un chefulet pe cinste, intre peretii administratiei in care conductele de alimentare duduie mai sa crape (doar si RADET-ul e in sarbatoare!) - Rahova este cel mai frumos cartier care exista in Bucuresti. Asa mohorat, este un cartier de vis, suntem niste oameni de omenie, am niste vecini frumosi, mai facem vara gratare in fata blocului, iarna mai punem de-o tuica la fierbator, mai punem o muzica… Apropo, nu va servesc cu una fiarta?”.

Intifada de Zabrauti
Izaura, o tiganca-tiganca, din aia cu fuste si bani in par, cu putin peste douazeci de ani, in picioare doar cu sosete, cu parul cret, impletit in coade, cu trei copii de poale si unul in brate, ne explica, inainte de orice, cum a fost, acum doi ani, cu datoria la Electrica, cu intifada de atunci, cand au iesit tiganii ca acum, la Paris - televiziuni, mediafaxuri, jurnalisti din presa scrisa, toti claie peste gramada, printre tunurile cu apa ale pompierilor, bastoanele politistilor si rangile jandarmilor. Pumni, picioare, scaune in cap, foc in mijlocul drumului, distrugere in masa, urlete, ragete, pocnituri si pocnitori… “A platit Becali, da’ nu prea mai vrea tiganii sa plateasca lumina. Becali a pus atunci contoarele si a platit datoria din urma”. Tiganii din Zabrauti stau in ghetouri din alea de o camera. Cu bucataria si closetul tot in camera. “Nu avem intretinere, stam cu chirie la stat, dar nu stim ce-i aia apa calda sau caldura”. Aflam ca in zona s-a bagat internet. Tiganii nu au asa ceva, doar romanii au. “Scandaluri nu mai sunt. Si nici batai, ca lumea se lua de la curent. Drogati chiar nu mai sunt - isi lauda femeia Zabrautiul, desi la picioarele ei cateva seringi abandonate ar zice ca lucrurile nu stau chiar asa. Sa-i intreb, sa nu-i intreb de Ziua Nationala… Pana una alta, ma chinui sa fac pe niste puradei sa stea la poza. Nu prea reusesc. Stau ciorchine pe mine si-mi cer bomboane. De dupa un bloc, apare un barbat burtos, intre doua varste, care paseste apasat, cu morga, si misca mana autoritar, printre gura-casca. E intolit ca-n serialul ala de “Acasa”, pe care nu-l pierde nimeni, chiar de se darama casa pe ei. Are vesta prinsa in nasturi auriti si palarie de caldarari pe cap. “Hai roiu, hai pe la casele voastre, ca acu ma sucaresc!”. Se intorce spre noi. “Ei, care-i treaba?”. Asculta. “Ziua Nationala, ziceti? Pai eu am crezut ca e iar cu curentu’. Ca de cand cu el, am intrat si noi in lume. Dar ce zic eu in lume, cu scandalul de atunci am intrat in Europa, ca si acolo s-a vorbit de noi. Eu am fost multumit atunci, chiar daca dupa aia au curs somatiile si am ramas iar in bezna. Dar nu pot sa-l uit pe Becali. A fost domn. Jos palaria! Dar, doar asa, ca ma intrebati de Ziua Nationala, eu, personal vorbind, nu sunt multumit nici de Basescu - prea mare paranghelie dom’le, nu sade frumos nici la tigani, daramite la rumani - nici de Vanghelie, de nimeni. Poate de Becali si doar daca imi aduc aminte”. “Datorita lui Becali, teteo, am avut bradul luminat de Craciun, sa-i dea Dumnezeu sanatate!”, se baga in vorba si o femeie cu un prunc mucios in brate. “In rest, pe Vanghelie, daca s-ar putea la el o lovitura de stat, un genocid asa, ca pe douasdoi. Pai, se poate, mai neamule, sa nu se ecsiste in sector un centru maternal, dar sa se faca Rivilioane, peste Rivilioane… Duca-se pe pustii…”. “Taci, fa, si rupe drumul, ca acusilea ma superi”, o pune la punct omul ce parea un fel de bulibasa a locului.