Eugenia Popescu

Marile averi si prigoana banului public
Eugenia Popescu

Au vrut ei nunta de treisute de mii de euroi, foc de artificii de cinspe mii, bairam in fostul palat de la Snagov a lui Ceausescu, rochie de mireasa cu trena de zece metri, sapte domnisoare de onoare, 150 de musafiri, toti muc si sfarc, si cate un BMW de ca-ciula? Evident ca dintre cele mai noi modele aparute pe piata! Au vrut si le-au avut. Pe toate si inca ceva pe deasupra. Adicatelea o luna de miere la Las Vegas, unde si-au mai pus inca o data pirostriile, dar dupa model ame-rican, ca, ce mama dracului!, o viata are omul, si inca vreo cateva zile de refacere in cel mai luxos hotel din lume, unicul, de altfel, cotat la „sapte stele”. In tara se vor intoarce numai si numai, ar fi zis mireasa oftand, usor bosumflata, dupa ce va fi gata piscina din interiorul vilei situate in cel mai sic cartier bucurestean. O bijuterie de casa, nu alta. Facuta, nu ne indoim, decat din cele agoniseli de om cu initiativa care miroase oportunitatile pe bani publici si nu le scapa nici mort. Dupa cum nu-i scapa nici macar o scama de praf din sectorul de a carui salubrizare se ocupa. Din greu si cu simt de raspundere, nu de alta, dar repet e din bani publici. Si nu e singurul... Dar uite, cu putin noroc si cu o mediatizare pe masura, adica di granda cum nu s-a mai vazut, ne obliga de-a dreptul sa-l numim, cel putin azi, numai pe el, si pe drept cuvant, eroul unei povesti de succes. Daca, fireste, ar fi sa-l dam mai la vale pe junele acela focos, si el un fel sau, ma rog, alt fel, de rege al gunoaielor, care a innebunit femeile cu masinile, cu toalele si rap-urile lui. Dar de ce sa-l dam de-o parte pe fermecatorul proprietar al unei gropi de gunoi din care sar margaritarele precum paduchii din tigan, cand e atata loc sub soarele scumpei noastre tari? Sa incapa cu totii si sa se vorbeasca despre toti. Fara ranchiuna si fara jena. Asa, ca in tabloidele alea de pe Tamisa sau de pe la Paris. Fara fereala si fara inhibitii. Fara de de toate, dar in primul si primul rand, fara intrebari. Mai ales din alea care nu-si au locul... Ca nu mai traim, ce dracu’, pe vremea lui Ceausescu, nici macar pe cea a saracului si cinstitului Iliescu..Asa ca oricum ar sta lucrurile sau ar cadea zarurile, ramane cum am stabilit. Adica, fara intrebari! Ca, la urma urmelor, nici un american, ca tot pomeniram si de ei, nu o sa-ti spuna cum a facut el primul milion de dolari. E treaba lui, e „cosa nostra”, cum ar spune multi dintre descendentii celor care au facut avere traversand, alaturi de atatea natii flamande, Oceanul. Si, intre noi fie vorba, ce mai conteaza acum, dupa doua secole si mai bine, cum si-au facut americanii averea? Lucrand cu sau fara manusi din piele de caprioara. Si dupa toate astea, o sa vina acum romanul sa-ti spuna cum l-a facut el pe al doilea, pe al treilea milion sau pe al enspelea? Hai sa fim seriosi! Si de ce sa spuna, daca tot nu-l intreaba nimeni? Sa spuna poate la pereti, pentru ca aia abilitati de lege sa le tina o conversatie pe tema asta se tin de altele.Acum avem buget, guvernare, la granita bani europeni cu sacii, prin piata cum se zice acum, o foame de nu se mai vede nimeni cu nimeni. Asa ca, intr-o lume in care banul le face si le desface pe toate, fara ca cineva, de pe undeva, sa deranjeze cu vreo intrebare complet neroada, adicatelea nediplomatica, de genul „de unde ai paralele?”, cel cu portofelul ca purcelul face ce vrea el si cel cu cine "manaca". Persoana importanta, fireste! Isi poate face nunta de trei sute de mii de para. De cinci sute sau de un milion. Botez, si mai si! Isi poate cumpara, dintr-o leafa amarata de primar, cel mai fatos magazin, situat in buricul buricului urbei. Si nici n-a dat mult pe el - vreun milion jumatate de dolari! Isi poate pune verisorul boss peste piete, soacra presedinta la judeteana de partid, sotul seful-sefilor la vreun serviciu secret, ca ochii vad si inimioara cere. Isi poate cumpara un partid cu sigla si cu femeie de serviciu cu tot. Isi poate ridica vila dupa vila in ce conditii doreste. Poate negustori "deconcentratele" ca pe propria mosie. Poate risipi banii imprumutati de la diversele institutii internationale pentru lucrari edilitare de ce folos public vrea el, dar mai ales cu cine si cum vrea el. Nu-l va intreba nimeni de sanatate. Cine conteaza cu adevarat, in toate trebusoarele astea, ii va spune „sa traiti, boierule!” E suficient. Restul e... sueta. Sa ne treaca vremea.