Eugenia Popescu

Melancolii de contribuabil parlit
Melancolii de contribuabil parlit
Eugenia Popescu

O statistica oficiala ne anunta, taman acum, in plina recesiune, cu bursa prabusita peste noi si cu leul devenit mata pricajita, ca suntem un popor de depresivi. Cam trei milioane de romani, verzi ca brazii, sunt panditi de aceasta maladie cu reflexe melancolice. Ni se mai spune, citandu-se surse academice, cum ca depresia este o stare sufleteasca patologica si ca cel suferind de ea este cuprins de o tristete nemotivata, se culpabilizeaza foarte usor, devine apatic, indiferent, traieste prezentul in mod dureros, chiar insuportabil etc. etc. Nu stim daca cele trei milioane de cetateni depresivi fac parte din randul populatiei active sau din randurile napastuite ale pensionarilor... pasivi. Dar la cat de “dureros traieste prezentul” acest din urma segment al populatiei, as putea spune ca am ghicit in el grosul esantionului pe care s-a facut statistica amintita.
Pensionarul roman se culca depresiv si se trezeste (la realitate) tot depresiv. Sau daca nu depresiv, cel putin melancolic. Si cum sa fie altfel, cand trebuie sa-si ia compensatele si n-are de unde, ca s-a terminat plafonul. Carnea in macelarie nu s-a terminat, dar pensioara e pe sfarsite. Pensionarul roman e depresiv pentru ca nu-i ajung banii de intretinere, pentru ca ar vrea sa-si cumpere un costum nou si trebuie sa-l poarte pe ala de inmormantare, ca pe cel de ginerica l-a amanetat demult. E melancolic atunci cand se afla in supermarket, unde toate produsele sunt ambalate, dar nu cu suta de grame. E depresiv pentru ca-l dor oasele si nu a prins bilet la bai. E melancolic atunci cand pofteste la o bere si doi mici, dar, in timp ce saliveaza abundent, realizeaza ca nu-i da mana si ca Revelionul lui Vanghelie nu e in fiecare zi. Depresivi sunt si tinerii (asa optimisti cum sunt, ca sunt inca tineri) – pentru ei joburi sunt pe spranceana, locuinte deloc, chirii de balamuc, iar bani cat sa nu crape de foame. Dar mamele cu copii in brate sau in devenire n-au de ce sa fie si ele depresive? Pai, au, pentru ca un pachet de pampersi sare de jumatate de milion de lei, iar laptele praf e gratis doar o data pe luna. Sau muncitorii, amenintati de somaj, de ce ar fi ei optimisti? Ca doar “Nokia” nu deschide in Romania, in fiecare luna, cate o fabrica! Loviti de depresie sunt si politicienii pentru ca, la urma urmei, sunt si ei romani si romani fiind, s-au nascut poeti, si poeti fiind traiesc existenta intr-o maniera melancolica. Domnul Basescu, de pilda, rade el gros, usor birjareste, dar numai el stie ce-i in sufletul sau cand vede cat de incurcate sunt caile Codului de Procedura Penala (si ce simplu ar fi fost altfel!), motiv pentru care ministrii aia penali, basca fotbalistii aia gascari nu sapa, astazi, la sare, ci ii sapa lui autoritatea. Pai, in locul lui, nu v-ar fi apuca depresia? Aud? Sau domnu’ prim-ministru? Nu l-or lasa pe el nervii ca se duce dracului tara, neimpartasita, nespovedita si fara lumanare, ca vremurile sunt grele si graul de coliva scump, dar i se innoada lacrimile in gat gandind ca, slabind vigilenta, “localele” s-ar putea suprapune peste campionatul european de fotbal?
Ei, dar la urma-urmelor, cine nu e depresiv in ziua de astazi. Nu stiu cum or fi altii, dar pe mine, de pilda, ma apuca depresia in zori, de cum casc ochii… Ca, fac ce fac, si ii casc taman pe coada de sute de metri ce serpuieste pe langa geamurile si usile Administratiei financiare a sectorului 5. Sau pe coada din statia de autobuz 385. Imi mut ochii, incercand sa ma inveselesc, dar nimeresc in plin balamuc de masini, innodate in intersectie. Si de oameni care alearga ca potarnichile printre autoturisme, autobuze si troleibuze. Ca semaforul nu merge, iar Politiei Rutiere i-a stat desteptatorul. O palma mai la vale, dau cu ochii de gropile cascate in carosabil dupa ce s-a dus prima nea, iar, daca astea nu sunt, cu siguranta sunt maldarele de gunoaie rasarite dupa topirea zapezii. Devin melancolica atunci cand astept tramvaiul 47 si constat ca nu vine niciodata mai devreme de-o ora. Pe ceas. Sau cand incerc sa urc in 41, la ora de varf, si nu reusesc decat performanta de a ramane, in imbulzeala creata, fara mobil si banii de cosnita. Ma loveste depresia cand parcurg avizierul si descopar ca intretinerea sare de 8 milioane, ca painea de azi costa cat cozonacul de Craciun si ca porcul, asa porc cum este, a devenit o scumpete, nu alta. Sa-l mananci din ochi, nu alta, ca din farfurie nu prea iti mai da mana. Si iar imi vine sa-mi iau lumea in cap mai pe seara, cand constat ca toate belelele care ma fac pe mine depresiva nu sunt asumate de nimeni… Imi dau seama de asta pe la jurnalele de stiri si ceva mai in noapte, la tocsouri, unde toata lumea buna din administratie si politica toaca cu totul si cu totul alte subiecte. Si nu am scapare. Ma culc din nou depresiva si ma trezesc la realitate asijderea. Si uite asa devin, alaturi de alte 2.999.999 de romani, subiect de statistica nationala.