O istorie marunta a Bucurestiului

 Am inceput sa citesc o carte pe care am cumparat-o  pe fuga , cum altfel? , de la libraria Umanitas. E scrisa de un gazetar batran care moare de dragul de a povesti.Oricum a-i lua-o, cartea s-ar putea numi  doar o istorie marunta a Bucurestilor , caci omul scrie vrute si nevrute despre Buccuresti pe o perioada de mai bine de o jumatate de secol. Avea 62 de ani cand s-a apucat de scris , incepand cu Bucurestiul sfarsitului de secol 19, si termina ce avea de spus   pe la 1950 .Si ar fi tot scris, cred eu, daca ar mai fi trait,  trei ani mai tarziu fiind insa rapus de vreo  boala. Ca abia implinise 70 de ani. Dl asta, Constantin Beldie,  are o scriitura greioaie, stufoasa, plina de amanunte si inflorituri stilistice, scriitura de inceput de secol 20. Dar are si ceva ce imi place si ma face, in ciuda dificultatii de a o lectura, sa-i dau bice cu cititul.Are, asa cum spuneam, acea impetuoasa si  fermacatoare dorinta de a povesti. Mai apoi, vorbeste in cartea lui de o perioada extrem de dinamica , plina de innoiri,  stiintifice, tehnologice, coomportamentale, de habitat etc, dar si tragice , razboaie, schimbari de guverne, rasturnari de lumi.Intr-un fel seamana cu ceea ce s-a intamplat si la noi,  in acest sfarsit de secol 20 si inceputul secolului 21.  Si ma gandesc ca, aidoma acestui domn, am vazut si eu pierind peste noapte  lucruri, moduri de a trai , curiozitati ale strazii, vestigii ale timpului, decoruri, epave, ramasite  si sfaramaturi ale altui secol pana intr-atat incat cu greutate le mai regasesc pana si in memoria mea.Am lucrat, deci. ca si domnul.  in gazetarie, la” Informatia Bucurestiului”  in ultima tipografie clasica, cea de pe Brezoianu, unde a functionat, la vremea dlui Beldi, „Universul” lui Stelian Popescu. Am privit  intai fascinata , apoi cu trecerea anilor fara emotie linotipul, masinariile acelea mari si complicate, din care literele din plumb  se culegeau si apoi se turnau fierbinti in forme ce mergeau spre paginatori, am   vazut  si pipait  ultimele regale cu casete cu  litere din plumb, rafturile cu albitura, am  lucrat cand eram „de servicu” sau” Cap Limpede „’ cot la cot cu paginatorii care trageau de rame sa aranjeze textul si faceau corectura inlocuind manual randurile gresite,  am stat in” cusca” mai intai ca zelos corector, alt fel absolventa a facultatii de filosofie –istorie a Universitatii bucurestene,  apoi ca redactor dand „Bunul de Calandru”,BC-ul,  si, ulterior, ca sef departament, „ Bunul de Tipar”,BT”-ul,  inainte ca  ziarul sa  intre in rotativa .Am inca in memorie olfactila mirosul proaspat al ziarului abia tiparit, un amestec usor umed de cerneala tipografica, de zinc , de plumb. Am vazut ultimii  difuzori  de ziare, ultimele chioscuri. Le am si acum in minte pe curierele Informatiei Bucurestiului, Gina si Dorina, care plecau de cu zori cu suluri imense de ziare proaspete sub brat spre marimile zilei, oameni si institutii. Mi-am facut meseria in conditii de neimaginat azi- scriind de mana, pe caiet dictando, cu creionul, cu pixul,  notite, articole, mereu  cu fotoreporterul dupa mine.Am cunoscut in redactie  oameni extraordinari, condeieri adevarati in jurul carora se aduna toata lumea interesanta , lumea care conta a Bucurestiului.Am invatat sa scriu  si am fost lasata sa scriu in cel mai adevarat sens al cuvantului.Pe vremea aceea se spunea ca orice gazetar este in ultima instanta un scriitor , fie el si ratat. Scriitura fiecaruia dintre gazetarii "Informatiei Bucurestiului", (devenita ulterior Liberatea, dar pastrandu-i spiritul cat o zbatere de aripi de fluture) insemna talent,  personalitate si stil propriuAm batut orasul cu piciorul, am fost la toate marile evenimente ale vremii.La revolutie, pe strazi, in tipografie, se tragea pana  si pe holurile redactiei, si cu toate acestea am scos ziarul si seara tarziu l-am aruncat spre cititori  impreuna cu colegii mei de atunci , din turla cladirii,  ca intr-o ploaie de confeti, Am fost mai apoi, tot pe teren,  cand a cazut Guvernul Roman, cand au venit minerii lui Cosma si cand au dat foc Parlamentului gazduit in acea vreme in  cladirea  Mitropoliei, am fost la mineriade, am fost la protestele din  Piata Universitatii, ca reporter de teren, am cantat cu cei de acolo  Imnul Golanilor si i-am injurat mai apoi,  am fost la luptele de la Costestii de Valcea, am fost apoi acreditata pe „politic”,la Cotroceni pe langa primul presedinte al Romaniei democratice, Ion Iliescu( pe care l-am iubit , neconditionat, incalcand obiectivitatea meseriei si pe care-l voi iubi pana la sfarsit) ,am fost la imormantarea lui Coposu si am sc ris despre asta, am fost la procese celebre si am scris despre ele, am descalcit scandaluri rasunatoare si m-am ales cu procese , mi-am facut meseria  cu uneltele, modalitatile, in maniera de a scrie si a gandi ale  ultimilor gazetari care acum in marea lor majoritate sunt sub ierbi. Intr-o lumea in destramare, am scris  nenumarate reportaje cu meserii uitate- am cunoscut astfel ultima remaieza a Bucurestiului, dna Cati  de pe Brezoianu, pe  ultimul cesornicar de  pe  Blanari, pe ultimul cafegiu de pe Academiei, precum si pe ultimul lustragiu de la Gara de Nord.  Mai apoi, cand am revenit asupra lor , n-am mai avut despre ce scrie -  timpul deja le  ingropase si  lumea le uitase de mult. Disparea in fapt o lume si moartea cutreiera orasul facandu-si de cap. Mureau strazi, cartiere intregi.Fabrici si uzine se tocau la fier vechi, dupa ce se cumparau pe nimic.Am scris despre  ruina Lipscanilor  pana m-am plictisit si eu de mine. Am scris despre aceasta  tragedie urbana, doar  rescriind anunturile care insoteau cele mai multe cladiri aflate pe candva celebrul centru negustoresc al Capitalei : „Atentie, cad balcoane”, „ Feriti-va, se prabuseste cladirea!”, „Circulati , pe dreapta, se scufunda pavajul! „’ Am vazut cum mor Lipscanii , dar si cum renasc. Astazi pe aceste stradute s-a ridicat cel mai pitoresc colt din Bucuresti, o aglomeratie incredibila de carciuni, birturi,cluburi si bordeluri clandestine, in care distractia , betia, promiscuitatea  si scandalurile  nu iau pauza  niciodata. Am vazut pentru ultima oara Ceasul de la Universitate, tasnitoarele din Cismigiu, cabinete telefonice cu fisa sau cu cartela, „ Circurile foamei” ale lui Ceausescu, blanurile Elenei Ceauseste si trofefele vanatoresti ale sotului,  scoase la licitatia organizata in interiorul Monumentului Eroilor(!?) din Parcul Carol,  am pasit pe ultimele dale din piatra ale bd 6 Martie,  am purtat ultimii ciorapi cu dunga facuti la  Adesgo si  mi-am cumparat   de la „Coada Calului” ultimul parfum  frantuzesc Guerlain...O lume, o meserie.Amandoua uitate azi!!