In arsita verii
Iadul
de sub poala muntelui
Eugenia Popescu
... Caci
vara asta fierbinte nu alege, ci praduieste tot ce-i iese in cale - animale,
oameni, vegetatie. Doar noaptea, cand dinspre faget mai razbate cate o adiere
de vant si licuricii aprind valea ca intr-un fabulos foc de artificii,
disperarea incepe sa piara si nadejdea inmugureste si in cel mai nevoias om.
Somnul se cuibareste prin iarba culcata de cei care adorm, macar si pret de
cateva ore, cu convingerea ca si vara asta va
trece. Ca fumul. Oricat de darnica sau distrugatoare ar fi ea.
Chiar
si langa poala muntelui, cu tampla culcata pe iarba, noptile tot
fierbinti sunt. Pamantul ia foc odata cu soarele si aidoma lui. Oamenii
dorm in mijlocul poienii, inveliti in paturi sau cocotati pe claia de fan adusa
peste zi in batatura.A trecut mult timp de cand n-a cazut strop de apa, iar ploaia de acum
cateva zile a semanat mai degraba a mana care a doborat la pamant si ce mai
ramasese in picioare prin gradinile de zarzavat sau prin livezi.. A fost o
ploaie fierbinte, scuturata printre tunetele si fulgerele aducatoare de spaime
dintr-un cer negru ca talpa iadului. O ploaie care s-a oprit la jumatate de
drum atarnand de-o palma deasupra pamantului ramas
la fel de uscat, la fel parjolit, la fel de insetat..
In fantani, apa asa este asa, ca de-o parere, iar malul se asaza pe fundul ciuturii ori de cate ori incerci sa o umpli. Oamenii pazesc ca pe ochii din cap putinele fantani cu apa ale satului, facand de planton cu acelasi simt de raspundere si indarjire ca pe vremurile cataniei. Niciun localnic nu are voie sa foloseasca apa la udatul gradinilor. Oamenii se bat ca chiorii pe rau, din care au ramas doar cateva sfori de apa baltita, strajuite de un panou cat toate zilele pe care scrie cu vopsea galbena, “Pericol de inundatii”. Adevarata batalie pe apa s-a dat, pe la inceputul verii, de din deal de pod, acolo unde oamenii au ridicat stavilar dupa stavilar pentru a-si face rezerve. Au secat si astea, a secat si apa in valcele. Ultima reduta - raul satului– va ceda cu siguranta in urmatoarele saptamani care se anunta de foc. Baietii de la cooperativa satului, azi o mandrete de supermarket ridicat dupa toate dichisurile pe care le-au vazut ei in cei trei ani de pribegii prin Europa, nu mai contenesc sa se aprovizioneze cu apa minerala. Taranii se vad nevoiti sa-si dea si ultimul banut pe ea. In schimb, au renuntat la multe dintre obisnuintele lumi civilizate. Acum, nu mai mananca fiecare din farfuria lui, dintr-o singura strachina, inghesuiti unii in altii in jurul meselor joase si rotunde, facute candva de rudarii din Cetatuia Valcii si coborate acum de prin poduri sau desprinse de prin cotloane, unde stateau pironite intre panze de paianjen, praf si rozatura fina de carii.
Cositul a inceput in vara asta cu cel putin trei saptamani mai devreme. Lumea s-a grabit sa ia iarba inainte sa le-o prapadeasca soarele. Multi au preferat sa-si vanda fanul din picioare (necosit), dar pretul arvunit este de-a dreptul derizoriu, iar spre toamna, cand se va lua si ultima otava si se vor face socotelile s-ar putea sa scada si mai mult. Acum, pretul ierbii de pe o jumatate de pogon (2.500 mp) este de 30 lei. Dar taranii stiu ca in septembrie daca vor lua jumatate din banii astia, daca nu si mai putin. Ca fiecare zi care trece imputineaza iarba, iar cumparatorul plateste pentru cat fan aduna. Daca ar fi fost sa-si aduca iarba in batatura, taranul ar fi trebuit sa scoata din buzunar cam 1,5 milioane lei pentru jumatate de pogon. Bani in care nu intra mancarea si bautura. O zi intreaga de coasa pentru pamantul asta costa si 100 de lei.Ca astazi cositorii ii numeri pe degete. Oamenii nu pot munci insa decat un conac, cel din zori, ca altfel chiar si asa “invatati” ii rapune soarele. Ca atare, trebuie trei oameni, banii raman aceiasi, dar in loc de o gura trebuie saturate trei. Intorsul fanului costa 20 de lei, facutul plastelor si incarcarea fanului in car costa tot pe atat. Nimeni nu iti aduce fanul de pe deal in batatura fara 40-50 de lei. Iar pentru facutul claii sau urcatul ierbii cosite in fanar mai trebuie sa scoti inca 10 lei. La atata banet, oamenii prefera sa isi vanda iarba si apoi sa munceasca pe bani la cositul ei. Batranii care nu mai pot munci umbla prin toate coclaurile, kilometri intregi, cu vacile in cautarea ierbii. Vaci, ale caror coaste zici ca acum-acum vor strapunge pielea, umbla abulice pe marginea soselei, tragand dupa ele umbrele unor mosnegi trazniti de soare, aplecati spre pamant in cautarea unui izvor, a unui fir de iarba sau umbra unui petec de nor.
In fantani, apa asa este asa, ca de-o parere, iar malul se asaza pe fundul ciuturii ori de cate ori incerci sa o umpli. Oamenii pazesc ca pe ochii din cap putinele fantani cu apa ale satului, facand de planton cu acelasi simt de raspundere si indarjire ca pe vremurile cataniei. Niciun localnic nu are voie sa foloseasca apa la udatul gradinilor. Oamenii se bat ca chiorii pe rau, din care au ramas doar cateva sfori de apa baltita, strajuite de un panou cat toate zilele pe care scrie cu vopsea galbena, “Pericol de inundatii”. Adevarata batalie pe apa s-a dat, pe la inceputul verii, de din deal de pod, acolo unde oamenii au ridicat stavilar dupa stavilar pentru a-si face rezerve. Au secat si astea, a secat si apa in valcele. Ultima reduta - raul satului– va ceda cu siguranta in urmatoarele saptamani care se anunta de foc. Baietii de la cooperativa satului, azi o mandrete de supermarket ridicat dupa toate dichisurile pe care le-au vazut ei in cei trei ani de pribegii prin Europa, nu mai contenesc sa se aprovizioneze cu apa minerala. Taranii se vad nevoiti sa-si dea si ultimul banut pe ea. In schimb, au renuntat la multe dintre obisnuintele lumi civilizate. Acum, nu mai mananca fiecare din farfuria lui, dintr-o singura strachina, inghesuiti unii in altii in jurul meselor joase si rotunde, facute candva de rudarii din Cetatuia Valcii si coborate acum de prin poduri sau desprinse de prin cotloane, unde stateau pironite intre panze de paianjen, praf si rozatura fina de carii.
Cositul a inceput in vara asta cu cel putin trei saptamani mai devreme. Lumea s-a grabit sa ia iarba inainte sa le-o prapadeasca soarele. Multi au preferat sa-si vanda fanul din picioare (necosit), dar pretul arvunit este de-a dreptul derizoriu, iar spre toamna, cand se va lua si ultima otava si se vor face socotelile s-ar putea sa scada si mai mult. Acum, pretul ierbii de pe o jumatate de pogon (2.500 mp) este de 30 lei. Dar taranii stiu ca in septembrie daca vor lua jumatate din banii astia, daca nu si mai putin. Ca fiecare zi care trece imputineaza iarba, iar cumparatorul plateste pentru cat fan aduna. Daca ar fi fost sa-si aduca iarba in batatura, taranul ar fi trebuit sa scoata din buzunar cam 1,5 milioane lei pentru jumatate de pogon. Bani in care nu intra mancarea si bautura. O zi intreaga de coasa pentru pamantul asta costa si 100 de lei.Ca astazi cositorii ii numeri pe degete. Oamenii nu pot munci insa decat un conac, cel din zori, ca altfel chiar si asa “invatati” ii rapune soarele. Ca atare, trebuie trei oameni, banii raman aceiasi, dar in loc de o gura trebuie saturate trei. Intorsul fanului costa 20 de lei, facutul plastelor si incarcarea fanului in car costa tot pe atat. Nimeni nu iti aduce fanul de pe deal in batatura fara 40-50 de lei. Iar pentru facutul claii sau urcatul ierbii cosite in fanar mai trebuie sa scoti inca 10 lei. La atata banet, oamenii prefera sa isi vanda iarba si apoi sa munceasca pe bani la cositul ei. Batranii care nu mai pot munci umbla prin toate coclaurile, kilometri intregi, cu vacile in cautarea ierbii. Vaci, ale caror coaste zici ca acum-acum vor strapunge pielea, umbla abulice pe marginea soselei, tragand dupa ele umbrele unor mosnegi trazniti de soare, aplecati spre pamant in cautarea unui izvor, a unui fir de iarba sau umbra unui petec de nor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu